Cum a fost să iubesc…cum trăiam fiecare clipă fără să mă gândesc că voi fi prada unor curenți, care mă vor arunca în nori. Curajul mi-a fost călăuză, un soldat fidel, care îmi spunea cu glas tare „ iubește!”. I-am ascultat vocea mulți ani, mergând la pas cu dorul și acel a iubi fără judecată. Am condus lupta cu morile iubirii, acele rozete înalte care duc sufletele spre cer, făcându-le să uite că vor cădea în gol. Uitarea mi-a fost lipită de suflet, precum un tatuaj pe care ai vrea să îl ștergi, dar…nu mai poți. L-ai făcut când sufletul tău era un copil, prea naiv să vadă că acel desen îi va fi eternă aducere aminte. Privind formele lui vei ști că n-ai scăpat de lacrimi, că ai strâns multe amintiri cu un anume el.

Păstrez totul în file de jurnal să nu cumva să uit din nou că mi-ai fost iluzie. Ai plecat purtând cu tine al meu arzător vis, flacăra aprinsă cândva de un suflet. Încă te simt purtat de gânduri printre amintiri, îmi ești viu, prezent aici de parcă nu ai fi plecat vreodată.

Ce dulce amintire îmi ești! Te-aș lăsa în visele mele până mi-ar pleca sufletul fără trup la cer, dar în mine și-a sădit renunțarea sămânța. Crește, se înalță, făcându-mă să cred că îmi vei rămâne doar un vis.

Va urma…