Privesc cerul nopții, cu ale sale stele ascunse după nori. Îmi aduc aminte de ultimele clipe, înainte să îți închid poarta. Te-am privit pentru ultima dată, văzând în ochii tăi același fior, aceleiași emoție care nu își stinsese flacăra. Am închis poarta și împreună cu ea și filele poveștii noastre.
Cartea noastră și-a deschis coperțile acum 6 ani, când pur întâmplător mi-ai întâlnit ochii și zâmbetul. De atunci timpul ne-a despărțit găsind acum o clipă să ne readucă față în față. M-am întrebat oare de ce te-a întors timpul? Oare de ce te-ai întors? Răspunsul l-am găsit acum când am închis cartea, lăsând totul în mâna destinului.
… Sufletul tău a fost aici să îmi spună că pot iubi, că inima mea poate fi dăruită cu aripile deschise. Mă întorc pas, cu pas spre peronul gării, unde timid m-ai văzut prima dată. Gara este neschimbată, pereții ei au aceeiasi culoare doar că puțin trecută de timp, iar peronul e la fel de gol. În locul unde te-am văzut bate vântul, purtându-și frunzele.
Trag aer în piept, pășesc cu lacrimile în ochi și îmi spun cu glas puternic „așa a fost să fie…nu poți schimba nimic”. Îmi aud pașii precum un ecou lăsat în urmă de sunetul dimineții. Toamna și-a așternut melancolia peste gândurile mele, iar arămiul din florile ei mi-a conectat sufletul cu infinitul văzduhului.
Stau pe peron așteptând un alt tren, unde îl voi întâlni pe acel suflet care să îmi spună ” te-am căutat mult timp…unde ai fost?”. Acel bărbat care să fie hotărât, matur și iubitor. Omul lângă care să pot fi eu fără teamă. Dacă îl voi găsi? – încă aștept acel tren, în frigul toamnei, pe o bancă, într-un loc pustiu.
Va urma…
Artcezara 
Lasă un comentariu