Da…de ce nu?

… Eram mică, o copilă ce privea pe geamul școlii lumea, zgomotul oamenilor din exteriorul lumii ei. Priveam tăcută peisajul, iar mintea își imagina cum ar fi să fiu ca acei copii de liceu care comunică, cum ar fi să pot fi ca ei, veselă și deschisă?.

Astăzi ca orice zi a început cu zilnica zi de serviciu. Am simțit pentru prima dată nevoia să mai străbat încă o dată drumul spre școală, pașii ce-i făceam în fiecare dimineață când eram elevă. Clădirea stă nemișcată și ascultă muzica mută a străzii în plină forfotă. Fațada este renovată, la fel și curtea unde cândva mă plimbam printre vise care atunci nu mă gândeam că vor prinde viață.

Mă uit la mine, cea de acum…femeia care acum zâmbește se uită blând spre copilul timid ce-i face cu mâna din curtea școlii. Copilul a rămas cu tot cu amintiri impregnat printre ruinele unei copilării trăite. Îl privesc…a rămas la fel de jucăuș, stingher și timid. Te-am lăsat în urmă…ai fost o parte din Cezara de acum 13 ani. A trecut peste tine timpul înflorind în mine altă Cezara, o altă Mădălina.

Cezara este acum ArtSuflet și secretara care îți vorbește cu calm și încercă să te ajute cu o adeverință sau o informație dacă poate. Acum împart din mine povești sperând să pot fi lumina de la capătul tunelului pentru sufletele ce au simțit poate ca mine.

Astăzi…dragul meu astăzi, ai fost poarta spre amintiri, imagini rupte din arhiva inimii mele. Te-am savurat, ți-am dorit emoțiile, am alergat după a ta mireasmă. Îți mulțumesc mult pentru toate aceste amintiri desprinse dintr-o trecută Mădă și o uitată Cezara.

Da…de ce nu?… De ce aș ține doar pentru mine aceste esențe de inimă vie?. Tot ce am simțit să scriu este parte dintr-un „da…de ce nu?” sau din „cum să spui da când unii îți spun nu?”.

12.10.2020