Tăcere (2)

Visam…da, credeam că mă vei iubi așa cum sunt. Visul meu este acum un strop de oftat și o tăcere profundă, risipită în neant. Ascult cu trupul sunetele mării, valurile ce se strecoară printre stânci, purtând cu ele dorul din gândurile mele.

Îmi doream să îmi rămâi mâna ce-mi stinge durerea, brațele deschise ce-mi cuprind corpul firav. Am crezut până în ultima clipă că tu, suflet crud îmi vei deveni soț. Te-am iertat de prea multe ori…te iubeam atât de mult încât eram capabilă să fac orice să nu te pierd în inima ei.

Dar…te-am pierdut…am luptat, am vrut – iar tu ai ales. Ai ales iubirea și corpul ei…ești fericit?. Nu, te rog spune-mi îți este suflet pereche?. Te iubește la fel de mult?. Sper din tot sufletul că răspunsul este da. Eu încă îl caut…nu l-am găsit pe omul care să fie ce n-ai fost tu.

Soarele apune la malul mării, lăsând în urma lui o pată roșiatică pe cerul senin. Ziua își lasă întunericul greu peste oraș, iar eu cu pași mărunți mă îndepărtez de mare. Ne vom revedea mâine, mare dragă. Mă voi întoarce la tine să îți spun finalul poveștii mele.

Va urma…