Tăcere (4)

Poți fi real sau îmi rămâi doar o iluzie?. Marea și ale ei valuri sparg în larg amintiri, versuri, emoții, ce sunt inhalate de sufletele care vor să-și descarce suspinele privind în gol. Ochii lor își varsă lacrimile printre stropii de mare agitată, hrănind cu durere din ei cerul.

Ascult notele surde ale unui pian ce-și plânge amarul printre sunete și îl îneacă în inima ei. Mână ei atinge ușor clapele – își cântă povestea dăruind viață fiecărui cuvânt rostit cu rănile deschise. Pianul îi ascultă simfonia creată din „te-am iubit” și „te voi uita”.

Cântă despre el…sufletul iubit atunci când nu cunoaștea gustul suferinței. L-a întâlnit întâmplător pe drumul către iubirea adevărată, la intersecția cu calea fericirii. Au avut pașii uniți pe aceeași cărare, inimile împreunate – credeau pe veci în fiorul din acel „noi” solid.

Nu…nu te-a crezut când ai plecat, lăsându-i inima în balta ploii, ființa udă până în măduva oaselor. A rămas cu trupul gol, căzut în abisul gândurilor infinite, acoperită doar de semne de întrebare.

Sunt doar clipe rememorate, scoase dintre filele unei povești scrise cu sufletul tremurând. Acum timpul a închis cartea noastră cu cheia pieirii, dizolvând pas cu pas paginile. Miroase a fum, a foc stins. În locul tău n-a venit nimeni…nu iubesc. Te întrebi oare de ce?. Îți pot oferi un răspuns simplu – n-a fost să fie. Pur și simplu nu l-am întâlnit pe acel bărbat care să mă iubească pentru ceea ce sunt.

Pauza…o clipă eternă, dar tu ști bine că nu iubesc aventura. Nu îmi place să-mi plimb inima din floare în floare. Tu ai putut…încă poți – cum reușești să te vinzi așa ușor?.

Va urma…