Tăcerea (5)

Am început azi un nou drum – fără tine. Soarele este aici, usucă bălțile pline până la refuz de durere. Mă plimb printre ruinele unei foste iubiri, un loc în care au ars fiori. Privesc fiecare amintire ruptă și tăcută, cândva clipă prezentă pentru două suflete.

Amintiri plăcute cu noi, care au ars până la descompunerea fiecărei picături de iubire. Scânteia a fost focul aprins prin noi, setea de a fi un întreg, dorința de a rămâne veșnic tu și eu. Te-ai pierdut, iubire prin miile de vise desenate împreună cu mine. Ne doream să fim o inimă puternică, o ființă renăscută din propria cenușă.

Ne-am transformat într-o legendă scrisă în paginile unei cărți vechi. Am fost două suflete ce și-au dorit să zboare spre cer, să atingă stelele cu aripile lor. Nu am reușit – tu ai rămas blocat în altă iubire, sărutând acum alte buze, iubind o altă ea. Iar eu sunt cu aripile închise, la malul unei mări cu soare în apus. Stau la țărm, privesc abisul roșiatic cum îți plânge plecarea.

În palme mi-a rămas doar urma degetelor tale, ultima fărâmă de lumină lăsată înainte să te desprinzi de portul inimii mele. În barca ta ai luat doar filele noii iubiri și pe femeia ce-ți este acum suflet pereche. Ne-am iubit până într-o zi, când ea ți-a dăruit o parte din corpul ei fără răni, perfect.

Ți-am fost inima ce-ți apăra sufletul de tunete și fulgere, un paratrăsnet. Prin mine îți descărcai furtunile – te iubeam. Am adunat mii de furtuni până când nu am putut să mai zbor, încărcată de atâtea ploi am căzut la malul mării. Nu te-ai uitat în urma ta – ai zburat mai departe…de mână ta prinzându-se ea.

Tăcere – atât simt acum când te văd pe cer cu un alt înger.

Va urma…