Te las să pleci pășind tiptil în afara sufletului. Pașii tăi îmi sunt sunete stinse, zgomot suav de vioară tristă. În fundal se aud doar norii cum zboară departe, ducând cu ei povestea noastră, visul ce a fost al meu. Te privesc…de fapt te-aș căuta cu ochii, dar nu te mai văd. Ai ieșit din scara ființei mele pe ușa din față, ca orice vis ce mi-a fost cândva lumină.
Ce ai fost pentru mine?. O iluzie frumoasă, un dor umbrit de copacii unei scântei înecate în foc. Mi-ai fost…acum inimile noastre și-au despărțit aripile, scriind cu alte suflete o pagină nouă. Tu o scrii cu ea…sper să fie o poveste fără sfârșit. Eu mă plimb încă printre ruinele iubirii noastre – palmele îmi stau transpirate pe lângă corp, mimând în gol un alt vis, o altă iluzie.
Stau cu creionul în mână și cu pagina albă, pe care mi-aș dori să îmi scriu noua poveste cu el…cu acel el care să mă iubească așa cum sunt, pe care să îl pot iubi așa cum este. Între noi să nu fie ziduri înalte făcute din ploi și frică, ci o iubire sinceră și înfloritoare. Îți recunosc că îl caut – inima mea nu l-a găsit încă.
Respir adânc, lăsând aerul să îmi pătrundă adânc în vene, prin plămâni. Cerul este din nou senin…dezmorțit din furtunile zilelor trecute. Natura reînvie în cântecul vesel al păsărilor. Mă întorc la mine lăsându-te pe tine în trecut. Cartea o las să o poarte valurile mării acolo unde va dori. În timp va deveni o amintire cu doi oameni ce și-au deschis porțile sufletului pentru a primi și dărui iubire, dar n-au reușit…
Va urma…
Artcezara 