„O plângi? – n-ai lacrimi, nu poți plânge ceva ce ai omorât cu propriile mâini”. Sunt ecouri pierdute în văzduh, sunete surde ale vocii mele – uitare pentru al tău suflet.
Printre razele soarelui te întrevăd așa cum te știam, cu ochii tăi ce-mi spuneau tăcut că nu vor pleca. Acum stăm față în față asistând în liniște la moartea ei – iubirea crezută a noastră, emoția din mine. Aș fi vrut – mi-aș fi dorit…dar sunt doar frânturi de regrete, părți din „ce ar fi fost dacă…” – tardiv.
Moartea este un final firesc, o pagină scrisă și o poartă spre o filă nouă, nescrisă. Ți-o ofer…sper să o scrii cu acea ea potrivită pentru tine. Lasă iubirea să fie coborâtă în criptă, alături de osemintele vechilor amintiri. Vor hrăni pământul ca în locul lor să crească o altă emoție, un alt dor să fie aprins, o altă dragoste să se înfiripe între alte două inimi.
Să nu regreți – așa a fost să fie. Păstrează din tot doar acele clipe frumoase. Și nu uita că – te-am iubit…
Va urma…
Artcezara 