Stropii de ploaie nu au vrut să te dau uitării, să renunț la a te căuta printre chipuri, iubiri purtate de timp printre rânduri. Mi-au plouat în suflet vise, să te pot atinge cu ochii închiși, sperând că nu te voi pierde.
Te ating în lumina umbrelor, cu degetele în aer te pictez în culorile soarelui în apus. Portocaliu îți este trupul scufundat în albul cerului, ochii îți sunt de un albastru marin, iar părul îți este parcă de culoarea scoarței de copac. Ești un vis, un Adonis născut din văzduhul senin.
Frumusețea ta învinge timpul, ucide crudele clipe, ce se scurg din clepsidra cronosului în veșnicia eterului. Cu tine mă simt mai frumoasă, o femeie cu sufletul plin de iubire. Lângă inima ta pot fi eu, fără teama de a fi judecată.
Sunt o fată obișnuită, doar o stea ce își dorește să strălucească pe al tău cer. Nu aș vrea să-mi văd aripile frânte, să gust din nou amarul unei iubiri uscate. Mă primești pe bolta sufletului tău? Îți dorești să împarți cu mine partea ta de cer?.
Vreau să îți fiu alături când vei simți frigul ploilor, când negrul norilor va fi povară pe umerii tăi. Mi-aș dori să îmi permiți să alung acele furtuni, aducând în loc soarele cu seninul său.
Îți scriu ca și cum te-aș cunoaște de mii de ani, cumva dintr-o altă viață. Simt că îți știu pașii, acele sunete sacadate, parcă ecouri ce-mi răsună în urechi. Vocea ta…o simfonie cu acorduri lente, dar sublime. Îmi pari atât de aproape, dar în unele zile alergi mult prea departe de mine.
Unde fugi? Unde îți ascunzi ființa?. Nu pleca, te rog! Ești aici, parte din noul meu început.
De ce fugi?…
Va urma…
Artcezara 