Te aștept privind în larg, cum marea își adună valurile. Privirea te caută, ochii își doresc să te aibă în fața lor, dar tu nu ești. De ce mi-l ascunzi? De ce nu mi-l lași să vină la mine? Cu ce ți-am greșit, mare?
Marea mea întinsă, albastrul meu etern, te întreb cu inima deschisă: ce ai cu al meu suflet? De ce îl chinui furându-i iubirea? Suntem făcuți din emoție, flacără vie a ființei efemere. L-ai dus departe, purtându-l în larg pe-o barcă pierdută de lume.
Îl iubesc știai? Am scris pagini întregi despre el, vărsând din mine mii de lacrimi. Sunt povești păstrate, rânduri în care îl chemam și nu știam de ce nu vine? Tu, mare învolburată spune-mi, te rog unde e?
” Sunt aici pictând orizontul, sperând că într-o zi îți voi atinge din nou chipul. Marea și-a scuturat valurile peste al meu suflet, vrând să îți spele imaginea din mine. Nu te-am uitat, apa ei nu mi te poate șterge din inimă.
Te rog, nu mă uita! Voi veni curând!
Al tău,
Adonis”.
Va urma…
Artcezara 