Astăzi m-am întâlnit cu mine, acel copil ascuns după pagini, foi scrise. Mi-am pictat chipul, ochii făcuți din frunzele toamnei. Printre petele de culoare mă aflu eu, acea Mădă timidă, tăcută, un suflet ce-și scria tăcerea prin cuvinte. Vorbeam ajutată de desene, linii trasate ușor.
Era o lume în care puteam fi eu, fără să fiu judecată. Copilul este acum un om mare, un adult ce încă lucrează cu sinele. Sunt cu gândul departe, acolo unde acea Mădă plângea singură, uitată pe un hol gol. Eram doar eu cu mine, într-o baltă de lacrimi. Încă nu aveam curajul să spun tot ce simțeam. Prietena mea era o agendă veche, unde îmi deschideam aripile și mă scriam. Acolo eram eu, întregul suflet iscălit în povești, emoții reale.
Trăiam cu inima tot ce clădeam din vorbe, litere lipite cu durere unele de altele. Acum…acum sunt tot Mădă, dar nu aceeași. Mădălina de astăzi vorbește, dar încă își așterne trăirile. Blogul este oglinda întâmplărilor prin care am trecut cu ființa deschisă, cu sufletul pus pe tavă. Sunt eu, acea copilă închisă care luptă cu al ei suflet.
Va urma…
Artcezara 