Fără tine (I)

Este prima zi fără prezența ta în sufletul meu. Sună straniu, deja mi-e dor de tine… Ai plecat cu gândul că vom rămâne prieteni, simpli oameni care m-ai vorbesc din când în când.

Între noi este tăcerea care roade în mine, precum stropii de ploaie își lasă sunetul în spațiul gol dintre pământ și cer. Povestea cu tine nu a fost pură ficțiune, rândurile ce te conțin sunt emoții reale. Scriind despre tine am desprins din mine trăiri de care uitasem.

Înaintea venirii tale nu mai știam să simt iubirea, să aștern sentimente reale. Aveam muze, dar tu ai fost singura muză care a vorbit cu mine, care părea că îmi poate fi suflet pereche. Te priveam și mă invadau cuvintele, le scriam însetată de focul aprins în a mea inimă. Stingeam focul emoțiilor cu ochii tăi, cu albastrul lor.

Fără tine…fără tine parcă am reconstruit zidul din jurul inimii mele. Privesc cum fiecare cărămidă se așează la locul ei, închizând poarta spre tine. Nu regret că te-am iubit, prin tine am reaprins o inimă care nu știa ce înseamnă a iubi din nou. Nu am sădit ură în urma ta, pur și simplu am înțeles că nu a fost să fie, nu am fost să îmi fi.

Am gustat pentru câteva luni o picătură din licoarea „a iubi”, dar nu am citit până la capăt prospectul licorii. Undeva, scris mic erau înșirate cuvintele: ” de vei bea din ea vei iubi, dar nu se știe până când”. Destinul nu m-a asigurat că tu îmi vei rămâne iubire eternă, dar eu am riscat.

Îți privesc încă o dată ochii de un albastru marin și mă întreb cum de ne-am putut pierde? Cum am ajuns să vorbim fără cuvinte, lăsând tăcerea să ne ucidă iubirea? Păream a fi suflete pereche, inimi împreunate de o mână divină.

Acum…nu mai ești prezent în lista lungă de mesaje trimise la ore târzii, mii de sunete care îmi aduceau un zâmbet. Ce ți-am fost? Ce am rămas pentru tine? Sunt semne de întrebare care încă nu și-au găsit un răspuns.

Va urma…