Post-Mortem (IV)

Plouă…văzduhul te plânge – te plâng și eu împreună cu norii… Storc din mine bucățile de iubire, acele infime cioburi, care mi-au străpuns ființa. Sunt fine părți din al meu suflet, erodate de a ta judecată. M-ai iubit? – nu știu…poate ți-a plăcut doar corpul meu, iar trecutul l-ai privit cu ochi străini, negând că ar fi existat.

Este poate tardiv să-ți spun că a fost real, că face parte din Mădălina de acum. De fapt…doar îți aduc aminte cât mi-aș fi dorit să mă fi crezut… Sunt doar vorbe în van, aruncate departe, să nu le poți prinde înțelesul. Am crezut în tine…ai venit când nu îmi era gândul la iubire. De ce te-am crezut? – pentru că păreai a fi omul potrivit pentru mine.

Știu…am fost naivă când mi-am deschis inima în fața ta. Ți-am fost „nevăzătoarea” care te-a lăsat să-i citești povestea, neștiind că tu nu o vei crede. Devii încet o amintire – doar un alt suflet din mulțime.

Să-ți recunosc că vei fi cheia ce-mi va încuia visul? – nu meriți, S.T.! Ar fi o confesiune făcută când totul este scrum, scrisă și recitată pe un câmp fumegând, gol, învăluit într-o tăcere mortuară. Cui să citesc acel gânduri? – tu ai plecat de mult…iar eu îmbrăcată în straie negre îți plâng memoria.

Îmi învăț sufletul să te uite, îi spun mereu că ai fost doar un pribeag printre gânduri, un om iubit fără răspuns. Din partea ta nu vreau suveniruri, obiecte care să-ți poarte parfumul și numele gravat, undeva într-un colț. Îți cer doar să pleci – să-mi lași ființa să iubească din nou.

Lasă-mi inima să zboare, acolo unde ploile au fost absorbite de pământ, înflorind din rouă flori de aramă. Ți-aș spune multe dacă ai fi – curajul din mine ar vorbi, iar tu ai descoperit că am fost…că ne-am pierdut. Dar…nu ești…așa că vorbesc cu aceste pagini albe, liniate, înșirate pe pereții sufletului. Ele sunt oglinda în care ne putem vedea povestea, secvență cu secvență, în cadre trase de mână cu timpul.

Privește! Acolo erai tu și inima fetei naive. Îi plimbai visul dincolo de nori. Pluteam condusă de noi, acel tu construit din emoții. Ți-aș spune…dar nu vei știi ce-mi spune sufletul când ziua își pierde din culori, având în el doar stelele. Să-ți dezvălui? – ce naivă sunt!…scriu despre un suflet care nu mă aude, care a plecat…

Tu…acum doar o umbră pală a unui vis. Aș vrea să te pot privi în ochi și în acel contact cu a ta privire să-ți vorbesc, ca și cum nu aș știi a scrie… Poate în acest fel vei simți cât de mult a durut…și cât – am plâns, iar tu ai vrut să devii o amintire.

21.05.2022

Va urma…