Post-Mortem (VI)

Vă las în urmă – îmi curăț inima de vorbele goale, înșirate cândva pe foi de voi. Le știam fără să clipesc, scriind după dictare tot ce ochii voștri vorbeau. Cuvintele curgeau nestingherite, urlând în tăcere. Să sufăr?…ce rost ar avea. Pentru voi am fost doar o străină din a cărei ființă v-ați cules plăcerea, fără remușcări, fără regrete.

Să o fi iubit v-ar fi fost prea greu…Calea aleasă a fost: furăm fără lacrimi! Ați ales pentru voi, uitând că ea are un suflet. Acum priviți spre alte zări, comtemplând noi orizonturi, infinite stele. Însă ea încă se culege din praf, strecurând cenușa iubirii prin sita minții. Vrea să iubească din nou fără teamă…

Pot iubi…îmi pot dărui inima fără teama de a nu fi acceptată așa cum sunt. Cât de simplu mor visele! – își dau duhul mai repede decât un oftat lăsat să cadă din străfundul inimii. Las în urma lor speranța că vor reînvia într-o zi, sub forma unui vis măreț, care nu va ezita să-și găsească împlinirea.

…Mă întorc ca un lait motiv în aceeași gară, locul în care te așteptam. Viața – nimic întâmplător nu aduce. Iubirea mi-a fost mereu amară, dar din al ei gust acriu mi-am învățat inima să aleagă și cu mintea. Între inimă și minte există acum o punte, o comunicare aproape perfectă.

Echilibrul dintre simțire și rațional încă este un dezechilibru controlat. Mintea îmi spunea că tu ești un rac care face un pas în față, dar și unul înapoi, prins mereu între da și nu, între poate și posibil. Inima însă…te-a crezut fără să asculte mintea, care urla: „stop!!!”.

Mi-am lăsat emoția să câștige războiul…te-am lăsat să-mi intri în inimă. Te-am iubit…știi?

Va urma…

31.05.2022