Timpul se scurge precum o candelă ce arde.Nu știi cât arde,nu știi când se v-a stinge,Acel firav foc aprins de o mână divină.Tot ce cunoști este că atât cât arde făclia Tu,om bun trebuie să oferi tot ce ai mai bun.Să trăiești fiecare clipă împăcat cu tineȘi să înveți a râde de tot ce pare stupid…

Ce aș fi putut să îți cer când totul este scrum acum? Ce mi-ai fi dat dacă îți ceream ceva din tine? Poate doar o umbră dintr-o dragoste moartă, Poate doar o clipă dintr-o pagină albă…   De îți ceream golul ce l-ai lăsat în urmă, De îți lăsam norul din ploaia măruntă… Ce primeam…

Sunetul marii ce abia îl auzi, Te cheamă să deschizi uși. Nu, nu deschide poarta, După ea se ascunde soarta…   Te privește în tăcere Cu speranța că ai să ii dai înapoi povestea, Luată de vânt în mijlocul furtunii. Privește-o este aici să îți arate drumul,calea   Către norii ce au adus cu ei…

Iubeam atât de inocent și de naiv atunci când sufletul meu era un copil,atunci când păstrăm în mine Soarele și cerul senin. Povestea mea o cunoști acum,monstrule drag. S-a închis cum îți spuneam cu un vis frumos,o iluzie adusă de noapte în al meu somn. De când a pășit în lumea mea condus de întuneric…

Privesc spre cer cu sufletul plin de amintirea ta,monstrule drag și mă întreb pierdută în decor dacă vreodată vreun suflet te va accepta și privindu-te în ochi îți v-a spune: „Te accept așa cum ai venit în inima ei,îți înțeleg venirea și menirea ta în sufletul ce-l iubesc. Am puterea să o iubesc cu tine…

Iubirea e o floare foarte plăcută,dar trebuie să ai curajul să te duci s-o culegi de pe marginea unei prăpastii înfricoșătoare — Stendhal – ”Despre dragoste„ Te priveam în ochi,monstru adus de timp în al meu drum. Ești un nor dintr-o tornadă venit în plină zi în lumea mea,într-un suflet mult prea gol,mult prea trist…