Post-Mortem (III)

Rămân aici, în lumina iubirii moarte, să ascult cum cântă corbii deasupra ei – a ființei ce-și odihnește aripile printre vietățile din țărână. Ascult sonetul fredonat de păsările morții, în zborul lor legănat lasă umbre, ce-mi întunecă dorul de ea…

Am dăruit-o morții, dar mi-e dor de ea…îmi era fior, emoție pură. Ne lega inimile, făcând din noi un întreg. La al ei mormânt se plimbă bezmetic ciorile, căutându-i trupul… Și-au dorit să o vadă înainte ca pământul să-i fie veșnicie.

Cum să vă spun, dragi păsări ale cerului…a murit tânără, nu a apucat să înflorească în noi. A fost o floare bătută de ploi și arsă de soare. N-am avut grijă de ea…și a murit uitând ce înseamnă a iubi. În graba clipei negre i-am aprins o candelă, pentru ca al ei suflet să vadă drumul spre cer.

El…el a plecat când ea a decedat – nu a vrut să-i închidă ochii, lăsându-i la vedere acel roșu sângeriu din privire. Era frumoasă – avea părul colorat de mare și ochii migdalați, de un roșu portocaliu, precum un apus la malul mării.

N-am plecat încă de la crucea ei…vreau să-i mai spun câteva gânduri despre cel cu care i-am dat viață, acel S.T. L-am iubit, draga mea…el? – și el m-a iubit în felul lui timid și nehotărât. Te-ai născut dintr-o privire fulgerătoare, într-o clipită…și ai crescut destul de ușor.

Scânteia din tine ne-a unit mult timp, până în acea zi nefastă, când te-au omorât acele cuvinte: ” nu înțeleg de ce ai stat atât de mult timp singură?”. Vorbele lui ți-au sfârtecat trupul în mii de bucăți. Iartă-l, te rog…fă-o pentru mine, cea care te-a prețuit până în ultima clipă.

Ajută-mă să împart și altor suflete lecția predată prin a ta moarte. Vreau să le spunem că tu ești un sentiment curat, care trebuie dăruit din tot sufletul, doar acelui om potrivit. Nu ești pentru oricine, te poate simți doar omul cu inima curată, având grijă să nu mori din fașă.

Plouă…văzduhul te plânge – te plâng și eu împreună cu norii….

Va urma…

13.05.2022