De vorbă cu o prietenă – I

Scriu despre tine, omul din spatele acelor ochi care parcă străpung ființe, lăsând în urma lor aparente scântei încinse. Te-am întâlnit când drumul vieții mele se bifurca, iar eu pășeam cu inima cât un purice pe un nou drum. Totul a început într-o dată de 02 martie 2021, când schimbarea mi-a bătut insistent la poartă. Mi-a fost greu să o primesc în mine, îmi era teamă de tine, schimbare. Nu știam ce-mi va aduce noua zi, ce oameni urma viața să-mi scoată în cale.


Mergeam cu gândurile închise în minte. Mă simțeam ca un copil care începe un alt an școlar, care urma să-și întâlnească noii colegi. Țin minte atât de bine ziua în care te-am cunoscut, o am derulată precum un film în fața ochilor. Simțeam cum prin vene îmi pătrund ace de emoție, sticlă mărunțită. Noaptea trecută a fost atât de scurtă, a zburat ușor din clepsidra timpului.

Cu mâna rece și ochii închiși am deschis ușa clădirii. Primul pas mi-a adus în nări un miros cald, precum un val încălzit în soare. Liniștea a fost străpunsă de zgomotul unor voci, care șoșoteau scoțând sunete. Sunetele îmi intrau în urechi, dar nu reușeam să le deslușesc.

Mi-a aduc aminte că într-o clipă în jurul meu s-au adunat oameni, păreau mii de suflete ce-și îndreptau privirile spre mine. Mă priveau mii de ochi, în pupilele lor puteai vedea cum zboară bezmetice semne de întrebare. Pentru ei eram o întrebare: Ce este cu ea aici? Cuvintele zburau plimbate de multe perechi de buze, iar eu în mijlocul lor mă întrebam: Oare ce se întâmplă cu mine de mâine?


Din acea aparentă mulțime de persoane, una singură mi-a rămas întipărită cu totul în suflet. Avea o privire ce-ți trecerea prin suflet precum o lamă de cuțit. După acei ochi puteai crede că se ascunde un ghețar, un munte neclintit de furtuni. Prin ea iarna își putea presăra fulgii de gheață, în sufletul ei furtuna măturase orice emoție.

A fost prima imagine pictată de clipele timpului, urmând să o descopăr altfel în zilele ce urmau. Acel taifun, inima unde suferința și-a construit zidul de apărare, scutul împotriva viiturilor, ploilor torențiale pătrunse în ea după plecarea unui el, anonim suflet. Înainte de ruptura sufletelor lor în ea erau flori, fluturi, iubire izvorâtă din raze de „ am încredere în tine”și de îmbrățișări compuse din „te iubesc”și „ n-am să te părăsesc!”.


La prima vedere îți poate conduce simțurile spre stele reci, lumi cu cer fumuriu aducător de ploi cu gheață. Ea nu este așa cum o numesc unii „scorpie”. Poartă în suflet dorințe, stele pe care muncește să le țină aprinse. Poți vedea în ea iarna cu ale sale ninsori, dar și toamna cu ploi împreunată cu vara caldă și frumoasă.

În ochii ei răsare vara, vine soarele să usuce bălțile formate de furtuna de ieri. Este veselia în persoană, caldă ca o zi de vară. Sufletul ei a adunat în timp ploi, scurgându-le prin cuvinte așternute pe foi, acolo își varsă emoțiile, gândurile.


Tu, cel care vei citi această poveste aș vrea să știi că personajul poveștii mele este o femeie puternică, poate fi un zid de neclintit. În ea locuiește o copilă, o fetiță care își dorește iubire, o vorbă dulce, un sfat sau poate doar să rămâi lângă ea, indiferent de vremea de afară. Ea este un suflet sensibil, cu gingășia în privire.

Zidul pare să acopere acel copil, dar te rog, să mă crezi că acele cărămizi au mici găurele, prin care o poți vedea cum plânge, dezvăluind războiul dintre minte și inimă. Acel război l-am dus și eu – am crezut că iubirea din inima mea poate schimba ceva în omul iubit, că dacă îl iubesc va rămâne lângă mine. Mă mințeam singură…în naivitatea mea aveam impresia că mă iubește, dar nu era așa.


Draga mea, n-ai idee cât ești de puternică, cât de multă iubire porți în al tău suflet. Vei iubi din nou! Mi-a fost greu să mai simt ceva după acele întâmplări, relații în care am iubit fără să fiu iubită, ci doar cumva iubită pentru corpul pe care îl aveam. Am reușit să mă întorc la mine, la aceea Mădă care simte din nou emoții, dar după mult timp.

Întoarsă acasă, ai mei au făcut tot posibilul să îmi revin. Mama a fost cea care atunci când avem 100 kg mi-a spus că va fi bine. Cu ea de mână mi-am căutat haine, pentru că intrasem în depresie puțin, hainele purtate în facultate nu îmi mai veneau. Mă îngrășasem fără realizez, fără să mă hrănesc prea mult. Nu aveam poftă de mâncare, nu îmi venea să mai ies din casă.


Am reușit să slăbesc fără prea mult efort. Tot ce am făcut a fost să merg la gimnastică în apă, la GTL. Cred că mă voi întoarce la gimnastică în apă, având în vedere că sala de fitness nu s-a împrietenit cu mine sau pur și simplu nu a fost să fie să fim prietene.

Povestea sufletului meu am scris-o în anul 2019. Și aici este o mică poveste. Cât a trăit bunica mea (mama mamei mele) de care îți spuneam că am avut grijă înainte să îmi găsesc loc de muncă, ascultam în fiecare dimineață radio (Profm). Am avut curajul într-o dimineață să particip la o discuție legată de ce pierd oamenii atunci când se despart de iubit/ă. Le-am scris că pierdusem curajul de a iubi din nou, că în urma unor relații în care fusesem înșelată nu mai aveam curaj să mă deschid în fața iubirii.

Vorbele acelui bărbat care prezenta emisiunea mi-a deschis poarta către mine, m-a făcut să realizez că merit mai mult. Acest om mi-a fost muză pentru un an și ceva. Îl cheamă Sebastian și îl găsești și în povestea mea, dar am și o poezie scrisă despre ce m-a făcut să simt. L-am transformat într-un personaj pe nume S în momentul în care am aflat că a intrat cineva în inima lui.


Curajul de a scrie din nou și de a mă arăta public sub numele de Artsuflet sau Artcezara, l-am primit din partea colegei lui de emisiune, Mădălina Petre, care mi-a spus că ar trebui să împărtășesc și cu alte suflete ceea ce scriu, că am un talent aparte. Datorită ei există acum blogul și pagina de instagram.
Într-un fel am reușit să mă întorc la mine, să îmi recapăt emoțiile și curajul de a scrie ce simt. Doamna mea psiholog cu care lucrez de mică, mi-a spus că mă voi întoarce complet la mine abia atunci când voi întâlni un om care să mă accepte așa cum sunt. Nu este ușor…n-a fost niciodată.

Sunt momente când plâng, pentru că simt că nu mai am vorbe suficiente să îi explic inimii că încă nu am găsit omul potrivit. Sunt 6 ani de când sunt singură, de când nu am mai primit nici un bărbat în inima mea și nici nu am simțit atingeri pe corpul meu. Nu este așa de ușor să îi spun inimii că mai trebuie să stea sau că există posibilitatea să nu-l găsesc, pentru că acea întâmplare nu este înțeleasă de toată lumea.

Am avut o tentativă de relație după ce m-am întors acasă, dar nu a funcționat pentru că el nu m-a înțeles, nu a avut răbdare. Am rămas prieteni. M-a căutat anul acesta din nou să îmi spună că îi pare rău că nu a reușit să mă înțeleagă și aibă răbdare cu mine.
Poate într-o zi voi renunța…

Îți mulțumesc mult pentru inspirație și sper din tot sufletul să îți placă micuța mea poveste.



Cu drag,
Mădălina

Doar eu cu mine – IV

Mă plimb printre gândurile zilei de ieri, atunci când sufletul meu plângea de dorul acelui „ a iubi din nou”. Cum să uit că ai existat? Cum să spun tuturor că n-ai existat când tu faci parte din mine? Ești esența ființei mele, învelișul inimii mele. Cu tine îmi învelesc ființa atunci când îmi este frig, cu aripile tale acopăr pielea ce-mi emană scurte vibrații tremurate. Trupul mi se ascunde în ale tale brațe ferme, vrând să-și deseneze lacrimile pe pieptul tău. Mă simți cum vărs din mine plânset amestecat cu oftat, din ochii mei curgând picături de dor.

Mă vreau înapoi cuprinsă de curajul acela de a fi, de a iubi fără teamă. Tu ești al meu vis de mult timp…îmi cunoști toate fricile, nu îți sunt străine momentele în care urlam cu ochii spre cer. Îmi bate puternic inima, acum când scriu despre tine. Prin fiecare bătaie îmi spune tacit că te-ar vrea împlinit, transformat într-un suflet real. Lacrimile îmi curg, pretind că sunt doar emoțiile artistei care își așterne sufletul pe tava foii. Aerul intensifică trăirile unei copile care vrea doar să iubească și să fie iubită, nimic mai mult.

Îmi bate puternic în piept…pare că zboară de mână cu dorința de a picta cerul în culori. Inima mea, draga mea inimă…știu, dar nu l-am găsit. Te rog…te rog nu-ți frânge corpul, rămâi întreagă pentru tine. În mine se scaldă trăiri, clipe când în inima mea era soare. Poate vei veni într-o zi…poate…totul este doar un poate…

Va urma…

Doar eu cu mine – III

Te aștept de mii de clipe, întorc clepsidra crezând orbește în timp. Închid ochii și mă privesc, mă simt departe de propriile emoții. În întunericul propriilor ochi văd doar pete de nonculoare, uniforme figuri geometrice. Îmi pătrund în propria durere, gustând din sucul preparat de ploaia ce curge, picurând șiroi de apă pe pereții inimii. Privesc tăcută tabloul – vreau doar un semn de la cer, să știu dacă mai vii. Femeia cu ochii în pământ mai poate fi iubită? Mai poate fi numită de un bărbat „iubita mea”?

Mi-e dor de acea Mădă care iubea fără să știe că poate fi rănită. Eram curajoasă să-mi dau inima cerând în schimb doar iubire. Aș vrea să pot scurge din mine lacrimi, să dărâm zidul construit din precauție în jurul inimii…Îmi strigă inima bâtându-mi puternic în piept, urlă spunându-mi răstit că nu mai are puterea să te caute printre suflete goale, dincolo de umbrele lumii. Mi-aș dori…de-ar fi atât de simplu… Tremur armele îmi cad, puterile se frâng în vibrația strigătului, ce-mi scrie pe o tablă neagră „ renunț!”. Îmi pare rău…ai fost un vis frumos în palmele unei copile, care a crezut că va fi iubită într-o zi de un bărbat, de un suflet matur care să nu îi strivească ființa plimbându-și corpul în alte brațe. Am cerut poate prea mult…Cu ochii îmbibați în lacrimi îți sting viața, ce-ți era de un timp conectată doar la aparate care mențineau focul în ale tale aripi, scânteia care te ajuta să zbori.

Îți fac cu mâna și îți spun că mi-aș fi dorit să te fi putut împlini, aș fi vrut să te văd prins împreună cu mine de mâna acelui om iubitor, persoana lângă care să putem fi noi. Acel om care să ne vadă veseli, dar și atunci când suntem triști, dar care să nu plece. Să rămână acolo chiar și atunci când plouă între noi. Rămân cu ale mele lacrimi ce mi se usucă încet pe obraz, iar tu te înalți spre cer uitat de stele și de…și de…o parte din mine. Iartă-mă…nu am putut, nu l-am găsit…nu m-a găsit.

Va urma…

Doar eu cu mine – II

Mai lupți? Mai vrei să lupți când totul pare a fi închis? Ai vrea să crezi din nou în fluturi, plăpânde vietăți cu aripile deschise. Zboară mai departe decât ți-ar putea conduce vântul gândurile. Să închid cu cheia ușa, pretinzând că mi-am frânt ființa vrând să te caut?

Oare aș avea curajul să-mi omor propriul vis? Nu pot să înfing în tine cuțitul, să te țin în brațe și să te văd cum mori. Dorul de tine ar fi imens de aș îndrăzni să te ucid. Am vrut de mii de ori să te las uitat printre amintiri, să te scufund în ploi.

Nu, încă nu l-am întâlnit. Mă îmbăt zilnic cu apă rece, crezând că poate vei veni într-o zi. Noaptea mă găsește cu ochii îndreptați spre cer, rugând în gând o stea să mi te aducă în cale. Timpul își scutură secundele, lăsând în urmă doar frunze uscate și o toamnă ce bate puternic în ușă. Din mine zboară anii, scriind pe fiecare an ce trece ” a mai zburat un ceas…”.

I-am împlinit pe acei ani care curând îmi vor deschise poarta spre un număr întreg. Te-am scris…te am scris printre foi, hârtiuțe pe care le-am păstrat în speranța că vei veni.

Vii?

Va urma…

Doar eu cu mine…

De ce râd atunci când cineva îmi spune ” vei iubi!”? Râd…nu e umor în acele vorbe, ci doar un fel de aducere aminte că am avut curaj cândva. Acolo sunt grămezi de vise, stoluri de speranțe. De iubit din nou…pare un tablou îndepărtat, pictat de mână unei femei cu inima deschisă.

Acele cuvinte îmi par o iluzie, un nor desenat pe un cer înstelat. Să îl găsesc conține sunete pe care a mea inimă nu le-a mai auzit de mult timp. Ce să îți spun, draga mea inimă? Să te mint spunându-ți că vei iubi? Draga mea, te-aș răni dacă ai auzi acele gânduri. Trecutul nostru ascunde în paginile sale un secret, o cheie ce deschide cutia pandorei. Acel secret l-au știut și ei, acele suflete care ți-au vândut un ” te iubesc” gol.

L-au citit și nimic mai mult. Au pretins că te-au înțeles, când de fapt nu au priceput nimic. Încă mă lupt cu tine să mă crezi că poate ar fi bine să privești realitatea. Iartă-mă…un el să te accepte așa cum ești n-am găsit. Toți cei care au ales să pășească în tine au plecat, spunându-ți că nu te pot iubi. Mai vrei să lupți?

Tăcerea (33)

Vorbesc despre tine tot felul de oameni, care pretind că te-au cunoscut atunci când erai cu mine, înainte ca tu să devii o epavă. Spun multe, lovesc în al tău suflet zicând că nu ai fost menit pentru mine, că te-ai lăsat condus de instinct și ai picat în mrejele ei. Ei doar vorbesc…cuvintele lor sunt gloanțe oarbe pentru inima mea, suflu de sunet aruncat în vânt. Sunt doar suflete ce nu te-au cunoscut așa cum te știu eu. Suprafața sufletului tău a fost mereu o pătură de gheață, o imensitate de bucăți făcute din răcoarea iernii.

Din tine se nășteau fulgi, mici steluțe înghețate. În tine ningea mereu, soarele nu avea timp să apară. Iarna mea, dulcea mea rouă rece scursă agale pe frunzele toamnei. Ești un suflet desprins din valurile iernii, născut din zăpadă și ger. Sufletul tău este un ghețar de care se izbesc frecvent inimi. În țepii tăi se înfing cu dăruire ființe, femei ce se încred în tine. Te-am închis printre paginile tăcerii, culegând din rânduri doar gândul că n-am iubit în zadar.

Am iubit fără să caut explicații, fără să dau minții motive să-mi spună cu voce tare „ nu te-a iubit!”. Sunt doar o fată, cu trecutul scris în povești. Din voi, cei care mi-ați pășit în suflet, am făcut un vis. Acel vis stă scris pe foi, așteptând să zboare. Poate va zbura…poate timpul îi va spune într-o zi că are clipele în aripi și vântul îl poate conduce spre cer.

Sfârșit

08.09.2021

Tăcerea (32)

Ascult în liniște cum ticăie ceasul, cum secundele zboară însoțite de gânduri. Fiecare clipă poartă pe ale sale aripi un gând, cuvinte scrise timid pe o frunză arămie. Sunt duse departe, acolo unde simțirile se transformă în scântei aprinse. Ard până când sunt cuprinse de două inimi, ce-și unesc corpurile formând un întreg.

Port în mine vorbe, acele emoții conduse de inimă, frânturi din povestea celor două inimi. Proiectez în lumina cerului acele imagini, acele scurte filmulețe în care eram iubită. În acele minute te iubeam mai mult decât pe mine, dăruind din mine părți întregi. Acum…privesc cerul, ascult povești cu final fericit, dar a mea poveste a avut punctul într-o lacrimă, pe fundul unei mări adânci.

S-a scufundat precum vestitul vas Titanic, lăsând în urma sa doar sunete de ajutor. Te-am uitat undeva în acele sunete surde, printre valurile bărcilor care își căutau disperate supraviețuitori. Te-a luat oceanul să îți curme viața, luând în ale sale adâncuri al tău suflet. Ești doar o epavă, un vas plutitor printre vietăți minuscule. Te vizitează delfinii, iar din când în când și o balenă. În rest ai rămas blocat în nisip, fiind doar o poză banală dintr-un ziar.

Chipul tău stă așezat pe ecrane, în colțul din dreapta, acolo unde se discută subiecte despre ” cine a fost?”.

Va urma…

Tăcerea (31)

„Oare mai am curajul să zbor? Oare inima mea poate iubi? Oare pot iubi din nou?”. Sunt întrebări pe care îi le adresez timpului, cu gândul că poate clipele îmi vor oferi un răspuns. Ele trec, își scurg nisipul în mare, apoi pleacă uitând de timp. Valuri se risipesc în umbre, răscolind pietrele din adâncuri. Le scot la suprafață cu tot cu alge, colorând marea în verde crud.

Am adormit cu gândul la vorbele tale „ dacă ți-aș răpi un sărut?”. Mă gândeam cu ochii în tavan ce voi face în acel moment, cum voi reacționa când buzele tale își vor dori prezența buzelor mele. Cred că m-aș simți stingheră, cu inima bătând mult prea tare. Închid pentru o secundă ochii, încui mintea în turn și îmi las corpul să simtă senzația. Sunt trări ce mi-au fost închise, undeva în catacombele inimii. Am uitat cum se simte o atingere, cum o simplă tăcere în doi îți trezește ființa. Pictez cu sufletul imaginea ta și a acelei clipe în care mă voi simți din nou vie, din nou eu, fără urme de singurătate.

Pari a fi o poveste reală, o pagină nouă dintr-un nou început. Te scriu încă cu teamă, curajul nu l-am strâns încă în ale mele palme, nu-l simt încă în mine. Mi-ai spus că prezentul trebuie trăit, iar trecutul lăsat în urmă. Îmi spui că e doar o pagină ruptă dintr-o carte veche, citită de mii de ori și de alte suflete. Îmi pari atât de aproape, atât de aici. Departe nu ai fost vreodată, pe tine timpul mi te-a adus a doua oară în cale. Te-am reîntâlnit când mă simțeam întoarsă la mine, când inima mea se simțea bine în propriile camere. Nu știu ce semn dorește să-mi arate divinitatea, ce vrea să-mi spună prin întoarcerea ta. Privesc marea și las cerul să-mi vorbească despre tine. Prin valuri te aud, iar vântul îmi șoptește suav „ lasă-l să vină! nu-l alunga!”.

Prezența ta îmi aduce emoții uitate, o stare de sentimente amestecate. Îți privesc poza…doi ochi de culoare deschisă și un zâmbet de suflet cald.

Va urma…

Tăcerea (30)

Mă aflu în fața ta, suflet ce-mi bați la poarta inimii. Te privesc…aș vrea să te pot primi fără teama, ce-mi pătrunde ușor în suflet. Îmi spui blând că vei fi aici, că nu vei pleca niciodată de lângă mine. Mi-aș dori să te pot crede, să știu că a mea căutare a luat sfârșit.

Paradoxal porți numele unei muze pe care acum ceva timp am scris-o în povești. Ești Sebastian, dar nu polițist al muzicii, ci sufletul întâlnit atunci când nu mai credeam în iubire.

Te-ai întors să îmi spui că pot iubi, că sunt un al suflet, transformat din cenușă în pasăre zburătoare. Ai venit să îmi dai înapoi aripile, cu care să zbor din nou spre cer, fără teama de a cădea.

Oare mai am curajul să zbor? Oare inima mea poate iubi? Oare pot iubi din nou?

Va urma…

Tăcerea(29)

Astăzi m-am întâlnit cu mine, acel copil ascuns după pagini, foi scrise. Mi-am pictat chipul, ochii făcuți din frunzele toamnei. Printre petele de culoare mă aflu eu, acea Mădă timidă, tăcută, un suflet ce-și scria tăcerea prin cuvinte. Vorbeam ajutată de desene, linii trasate ușor.

Era o lume în care puteam fi eu, fără să fiu judecată. Copilul este acum un om mare, un adult ce încă lucrează cu sinele. Sunt cu gândul departe, acolo unde acea Mădă plângea singură, uitată pe un hol gol. Eram doar eu cu mine, într-o baltă de lacrimi. Încă nu aveam curajul să spun tot ce simțeam. Prietena mea era o agendă veche, unde îmi deschideam aripile și mă scriam. Acolo eram eu, întregul suflet iscălit în povești, emoții reale.

Trăiam cu inima tot ce clădeam din vorbe, litere lipite cu durere unele de altele. Acum…acum sunt tot Mădă, dar nu aceeași. Mădălina de astăzi vorbește, dar încă își așterne trăirile. Blogul este oglinda întâmplărilor prin care am trecut cu ființa deschisă, cu sufletul pus pe tavă. Sunt eu, acea copilă închisă care luptă cu al ei suflet.

Va urma…