Tăcerea (28)

Am rămas cu întrebarea ascunsă, precum soarele după nori așteptând furtuna. Privesc cerul cum își poartă umbrele, lăsând pe boltă urme de întuneric. Plouă încet, picură dintre frunze sunete cu miros de toamnă. Încă te aștept cu pana în mână, dorind să închei tăcerea. Cu ce să o închei? Cu ce să-i pun punct? Ce gânduri ar fi de ajuns să închid liniștea?

Am mintea goală, emoțiile îmi zboară, iar cuvintele nu vor să apară. Dacă ai fi fost aici – totul este doar un „dacă ar fi”, nimic clar. Tot la ploaie mă uit, am rămas cu ochii la cer, la cum natura își scutură copacii. Tună și fulgeră, iar sunetele liniștii sunt alungate de zgomotul furtunii.

Mi-aș dori să fi aici, lângă mine. Vreau să te simt aproape de inima mea, strâns în brațe de al meu suflet. Te caut printre stropii ploii, ce-mi cad lin pe geam. Vii?

Va urma…

Tăcerea (27)

Las povestea scrisă pe foi să zboare. Acele gânduri sunt emoții, o legătură imaginară dintre o Cezara reală și un Adonis închipuit. Mi-am scris povestea de dragoste, ca și cum aș iubi, ca și cum l-aș fi găsit pe el. Am așternut în acele rânduri o imagine a ceea ce mi-aș dori să fie.

Îl conturez în tăceri, în desene pictate cu inima deschisă. El îmi este un vis frumos, un dor nebun de a iubi din nou. Încă te caut, dragul meu… Încă te aștept, cuminte, privind cerul. Oftez când îmi aduc aminte de tine, atunci când melancolică realizez că nu ești. N-ai mai fost de mult, peste tine au trecut ani, clipe întregi.

Îmi spun mereu că e mai bine fără tine decât iubind omul nepotrivit. Aceste cuvinte îmi umblă printre gânduri, venind împreună cu tristețea. Las lacrimile să cadă, să moară izbite de pământ. Golesc din mine tot, lăsând geamurile sufletului larg deschise. Răcoarea nopții îmi pătrunde în camere, aerul devenind respirabil. De la geam văd cum norii se joacă, iar stelele se lasă umbrite de lună.

Rămân cu mintea la tine, suflet din vis. Mâine este o nouă în care poate îmi voi reaminti de tine, privind cu ochii în gol. Și voi avea pe buze o întrebare: ” Oare vei veni astăzi?”.

Va urma…

Tăcerea (26)

Soarele Pământ a răsărit, oglindind norii în al sa lumină. Simt miros de raze arse, de piele încinsă de soare. Pentru o clipă am avut impresia că ești tu, așa îți mirosea trupul după o noapte în brațele mele. Am deschis ochii și nu erai, simțeam absența ta prin porii pielii mele. Mă trezise din somnul adânc un pescăruș, care zbura nestingerit umbrind cu aripile sale văzduhul. Acel miros de ars era doar o amintire, o frântură din tine. Vântul își plimba curenții, foșnind frenetic frunze uscate de căldura zilei. Natura e vie sub zgomotul mort al dimineții dezmorțite.

Am părul uitat printre pene, puf alb al nopții trecute. Noaptea mi te-a adus în vis, un dulce somn avut imaginar în brațele tale. Visele cu tine sunt frumoase mereu, parcă te simt aici, aproape de sufletul meu. În vis îmi pari real, pare că nu ai plecat vreodată de lângă mine. Alarma sună în continuu, iar eu aș visa cu ochii larg deschiși întreaga zi. Sunetul ceasului mă obligă să îmi trezesc sufletul din visare, pășind spre o nouă zi.

Cerul îmi este desen pe fereastra balconului, îl întreb cu ochi rugători când te voi avea lângă mine? De-ar putea vorbi mi-ar răspunde, dar tăcerea lui mi-o scrise pe stele. Liniștea scrisă îmi vorbește mai mult decât o pot face suntele vocii sale. Le citesc și suspin în gând, le privesc și aș vrea să te plâng, dar nu pot. Cerule, mi-e dor de acele nopți în care adormeam cu mâna îmbrățișată de mâna lui, cu trupul lipit de el. Ne găseau zorii îmbătați de sărutări pătimașe, atingeri ce-mi aprindeau corpul, dorindu-mi să îl am.

Zâmbeam amândoi când focul dintre noi ardea mocnit, epuizați ne prăbușeam pe cearșaful încă fierbinte. Somnambuli ne cuibăream sub apa rece, ascultând cum focul se stinge ușor, lăsând în urma lui o mică scânteie pentru mai târziu.

Ne iubeam – îți amintești?

Va urma

Tăcerea (25)

„ Draga mea, Cezara

Am primit scrisoarea ta, am simțit dorul tău în fiecare cuvânt. Ți-am citit emoția, dorul pătruns în gândurile tale. Cerul Lunii îmi vorbește zilnic despre tine, îmi transmite prin imagini proiectate pe stele chipul tău. Număr însetat clipele, secundele până când marea îmi va da voie să te revăd. După cum ți-am povestit, ziua mea trece culegând scoici pentru valurile mării. Sunt scoici cu perle, strălucesc pe frumosul colier al apei.

Stau așezate după mărime, fiecare perlă oglindește o parte din largul mării. Nu toate perlele ajung agățate pe șirag, ci doar cele rotunde. Celelalte perle sunt încărcate în lăzi, fiind trimise pe Pământ, unde sunt vândute bijutierilor. Moneda de schimb se numește Luna și are ca simbol o semilună albă. Este o altă lume aici, departe de aerul injectat cu poluanți al lumii de pe pământ. Muncesc din zi și până în noapte, adun bănuți să mă pot întoarce la tine.

Privesc nopți întregi cerul, pictând cu mintea momentul în care te voi strânge în brațe. Mi-e dor de tine…

Al tău,

Adonis„.

Tăcerea (24)

Îți aud vocea, precum un ecou venit din depărtări. Marea te ține captiv pe o insulă pustie, culegând scoici pentru valurile ei. Nisipul te ajută să le prinzi de șiragul ținut de vânt. Te aud, îți ascult printre sunete glasul. Briza mă ajută să înțeleg ce vrea inima ta să-mi spună. Pulsează constant, vibrând emoții, iar sângele îmi scrie pe nori cuvinte. Curg lin spre stele, formând un șir liniar de silabe. Încerc să descifrez mesajul inimii tale, să te citesc pagină, cu pagină. Cartea sufletului tău conține gânduri, trăiri, scrise în șoapte domoale.

Te citesc ușor, parcurg rândurile cărții imaginându-mi că ești lângă mine. Îmi imaginezi că n-ai plecat nici o clipă, că ai fost mereu aici. Holograma ta îmi vorbește, o ascult sperând că primesc vești de la tine. Îmi spune că ai alături cerul, care prin ai săi nori îți vorbește despre mine. Stele sunt și ele acolo, parte din cerul insulei. Insula este un tărâm, ce desparte două lumi, un spațiu aflat între cer și pământ. Tu ești pe partea cerului, așezat lângă Carul Mare și Ursa Mică. Norii îți sunt pernă, iar Luna te păzește de rău. Locuiești pe teritoriul Lunii, unde gravitație nu există. La tine totul plutește, zboară nestingerit pierzându-se în spațiu.

Privesc cerul pământului în fiecare seară, sperând că poate cerul Lunii îmi va oferi detalii despre tine. Cerul meu comunică doar prin scrisori cu cerul Lunii. Sunt scrisori speciale, scrise pe foi confecționate dintr-un amestec de rocă lunară și meteorit pământesc. Pe marginea fiecărei foi sunt inscripționate stele, iar plicul este făcut din praf din spațiu. Fiecare scrisoare trimisă trebuie învelită într-un tub de sticlă, pentru a nu se deteriora hârtia pe durata transportului. De aici, din lumea mea pleacă în fiecare dimineață o navă mică, care duce corespondența pe partea cealaltă. Știu că scrisorile mele ajung la tine a doua zi dimineață, transportul durând o zi lunară.

Cât mi-aș dori să te știu aici, aproape de mine! Adonisul meu, când vii pe Pământ? Când te lasă marea să pleci de pe Insula Lunii? Aș vrea să te simt, să îți miros pielea, să îți ating palmele cu degetele, să-mi trec mâna prin părul tău. Ce vis frumos! Îmi este dor de tine, dragul meu.

La mine a venit întunericul, peste câteva minute răsare Luna Pământului, lăsându-l în apus pe măritul Soare Pământ. Îmi las sufletul să adoarmă cu gândul că mâine poate vei fi aici…

Va urma…

Tăcerea (23)

Te aștept privind în larg, cum marea își adună valurile. Privirea te caută, ochii își doresc să te aibă în fața lor, dar tu nu ești. De ce mi-l ascunzi? De ce nu mi-l lași să vină la mine? Cu ce ți-am greșit, mare?

Marea mea întinsă, albastrul meu etern, te întreb cu inima deschisă: ce ai cu al meu suflet? De ce îl chinui  furându-i iubirea? Suntem făcuți din emoție, flacără vie a ființei efemere. L-ai dus departe, purtându-l în larg pe-o barcă pierdută de lume.

Îl iubesc știai? Am scris pagini întregi despre el, vărsând din mine mii de lacrimi. Sunt povești păstrate, rânduri în care îl chemam și nu știam de ce nu vine? Tu, mare învolburată spune-mi, te rog unde e?

” Sunt aici pictând orizontul, sperând că într-o zi îți voi atinge din nou chipul. Marea  și-a scuturat valurile peste al meu suflet, vrând să îți spele imaginea din mine. Nu te-am uitat, apa ei nu mi te poate șterge din inimă.

Te rog, nu mă uita! Voi veni curând!

Al tău,

Adonis”.

Va urma…

Tăcerea (22)

Te aștept…sunt fata obișnuită, care își caută iubirea și care te cheamă, cântând valurilor. Le cânt doar lor dorul din a mea inimă.Aștept în liniște să îmi răspunzi chemării.

„Te aud, te-aș căuta dacă m-ar lăsa vântul. Sunt blocat între țărmuri, pe-o barcă departe de lume. Îți citesc tăcerile – sunt fragmente scrise cu penița umezită de durere, lacrimi stinse în suspine. Nu renunța la mine, la a spera că timpul ne va fi punte.

Voi veni curând! Marea își retrage valurile, iar vântul îmi va deveni prieten, purtându-mi barca spre al tău tărâm. Te rog, nu plânge! Mă doare nespus să îți văd ochii plânși și scurși de nesomn. Insomnia își lasă amprenta grea pe chipul tău, purtând cu ea frumusețea ta. Adormi purtată de gândul că îți voi fi curând alături.

Al tău,

Adonis”

Sufletul îmi îngheață – am primit al tău semn, acum știu că exiști. Am plâns nopți întregi, crezând că ai murit. Te citesc, te simt prin cuvintele așternute în scrisoarea, pe care o țin tremurând în mâini. Al meu Adonis, iubirea mea, trăiești! Cum se poate să te fi ascuns atâta timp marea? Cum au putut valurile să mă facă să te uit?

A ta,

Cezara

Va urma…

Tăcerea (21)

De ce fugi? Te strig, dar surd îmi este ecoul. Nu mă auzi, pleci grăbit să nu pierzi ce ai mai de preț: timpul. Respir adânc și în tăcere ascult marea. M-am întors la ea să te caut, să îți simt prezența prin valuri. Vântul își plimbă agale frunzele, lăsând în urmă doar amintiri, ce au fost în noi făclii aprinse.

Mi-ai spus aprinde-te pentru mine, să ardem împreună închiși în povești. Cu focul din noi să scriem emoții nemuritoare, pagini parfumate. Ce ți-am fost? Te întreb…nu arunc cu vorbe în neștire. Vii și pleci, precum un tren care pleacă și vine, călătorind nopți întregi prin gări pustii.

Te aștept acolo unde te-am plăsmuit, în același loc cu imagini din tine. Mă găsești contemplând, la malul mării. Voi fi doar eu și briza, în singurătatea gândurilor mele. Nu pleca…rămâi lângă mine până când vom deveni cenușă, praf de stele. Acel praf va fi înălțat spre cer, dus în lumea în care doar spiritele vorbesc, corpurile fiind doar inerte forme umane, fără suflare.

Ne vom întâlni în lumea Sfântului Petru, pentru a ne iubi în continuare, cu aceeași pasiune, răbdare și maturitate așa cum am făcut-o pe pământ, când eram simpli muritori. Vreau să îmi fi sufletul și omul lângă care îmi voi număra primele fire albe de păr și primele riduri. Bătrânețea vreau să ne prindă împreună, prinși de mână ca în prima zi.

Te aștept…sunt fata obișnuită, care își caută iubirea și care te cheamă cântând valurilor.

Va urma…

Tăcerea (20)

Stropii de ploaie nu au vrut să te dau uitării, să renunț la a te căuta printre chipuri, iubiri purtate de timp printre rânduri. Mi-au plouat în suflet vise, să te pot atinge cu ochii închiși, sperând că nu te voi pierde.

Te ating în lumina umbrelor, cu degetele în aer te pictez în culorile soarelui în apus. Portocaliu îți este trupul scufundat în albul cerului, ochii îți sunt de un albastru marin, iar părul îți este parcă de culoarea scoarței de copac. Ești un vis, un Adonis născut din văzduhul senin.

Frumusețea ta învinge timpul, ucide crudele clipe, ce se scurg din clepsidra cronosului în veșnicia eterului. Cu tine mă simt mai frumoasă, o femeie cu sufletul plin de iubire. Lângă inima ta pot fi eu, fără teama de a fi judecată.

Sunt o fată obișnuită, doar o stea ce își dorește să strălucească pe al tău cer. Nu aș vrea să-mi văd aripile frânte, să gust din nou amarul unei iubiri uscate. Mă primești pe bolta sufletului tău? Îți dorești să împarți cu mine partea ta de cer?.

Vreau să îți fiu alături când vei simți frigul ploilor, când negrul norilor va fi povară pe umerii tăi. Mi-aș dori să îmi permiți să alung acele furtuni, aducând în loc soarele cu seninul său.

Îți scriu ca și cum te-aș cunoaște de mii de ani, cumva dintr-o altă viață. Simt că îți știu pașii, acele sunete sacadate, parcă ecouri ce-mi răsună în urechi. Vocea ta…o simfonie cu acorduri lente, dar sublime. Îmi pari atât de aproape, dar în unele zile alergi mult prea departe de mine.

Unde fugi? Unde îți ascunzi ființa?. Nu pleca, te rog! Ești aici, parte din noul meu început.

De ce fugi?…

Va urma…

Tăcerea (19)

Rămân scriind pe foi un „va urma”, sperând că va fi un pas spre o pagină nouă din povestea mea cu un alt el. O pagină goală – un nou început, pe care îl aștern privind marea în lumina apusului. Îl scriu cu inima deschisă, lăsând în urmă trecutul.

Mă oglindesc în ochii lui, sufletul imaginat și desenat cu mâna liberă. În tine îmi văd povestea, acel basm, în care acele două inimi sunt jumătăți împreunate.

Pătrund cu tot corpul printr-o oglindă, care desparte realitatea de lumea virtuală. În lumea reală te văd pe tine, fantomatic chip ce te pierzi undeva, departe de mine. Plec din real și ajung pășind tiptil în afara sufletului, într-o lume fantastică, unde tu ești al meu.Să te simt în brațele mele, cum îmi curgi prin vene. Îmi ești emoție înflăcărată, dor nesecat de a iubi.

Te caut într-o lume fără palpabil, gonind cu inima deschisă spre al tău suflet. Viteza e mare, autostrada fericirii plină de stele căzătoare, pe care în grabă vreau să le ocolesc. Poate e ultima dată când te caut – ultimul drum alergat spre tine, suflet pereche. Cum aș putea să nu renunț la a te căuta?. Am vrut de atâtea ori, dar ploi mi-au stat ca un zid în cale.

Stropii de ploaie nu au vrut să te dau uitării, să renunț la a te căuta printre chipuri, iubiri purtate de timp printre rânduri. Mi-au plouat în suflet vise, să te pot atinge cu ochii închiși, sperând că nu te voi pierde.

Va urma…